Al. P. Covaci

călător prin juneţi, cu năucirea arsă de patimă

mă lepădam de tristeţi

cu temple de lacrimă

eram insul verde, grăbit

dintr-o lume păgână

înfrăţit cu femeia

subit

transformată-n verbină

ea vieţuia printre noi

ca punga din plastic

aruncată la tomberoanele pentru gunoi

înveşmântată în haine de seară

părea un crâmpei trecător

dintr-un fel de clică sectară

bănuită c-ar întreţine

relaţii de-amor

cu îngerul ei păzitor

Cântec plebeu

călător prin juneţi, cu năucirea arsă de patimă

mă lepădam de tristeţi

cu temple de lacrimă

eram insul verde, grăbit

dintr-o lume păgână

înfrăţit cu femeia

subit

transformată-n verbină

ea vieţuia printre noi

ca

punga din plastic

aruncată la tomberoanele pentru gunoi

înveşmântată în haine de seară

părea un crâmpei trecător

dintr-un fel de clică sectară

bănuită c-ar întreţine

relaţii de-amor

cu îngerul ei păzitor

(ce suferise o intervenţie deschisă

pe creier)

îngerii nu fac sex, gândeam

călător prin lunea în care plângeam

(ziua plutea înspre seara dintâi

contrariată de faptul că aş putea pierde

trenul

obositor de hai-hui)

asfaltul încins de tristeţe

învolbura

o pală de vânt – albastru cuvânt

ca imorala căldură a soarelui

surghiunit, risipit

sunt încă aici

ca o băşină trasă de-un zeu

înspre binele său 4

şi put de o albă seninătate

onirică, tristă, deflorată pe jumătate

neatinsă de brambureli şi idei –

conchidea diva mileniului trei

bântuind prin cuvinte

neinteresată dacă clientul ei are

putinţa fierbinte

jucându-se uneori şi cu horia

câte un pic

de-a istoria unui mic activist

ce

dintr-un atavic şi repetabil elan

în bucătăria noastră prea mică

se aşezase, săracu, să cânte la pian

amanta-i recentă într-o ţinută dementă

prin buricul târgului, iar

se plimba la braţ c-un pieţar

de curând promovat :

mă apucă, tovarăşi, un teribil căscat

lângă cei din orchestra locală

ce vor să cânte în numele meu

un mic cântec ateu –

conchidea tovarăşul horia

jucându-se şi el, câte un pic, de-a

istoria

trecea umbra albastră –

alcătuire suavă, putinţă de-a fi

de parcă tu, tandra mea clipă

în propria-ţi moarte te-ai nesfârşi

(la porţile viciului împăcată e muza

fluturii ei, temători

aduc pe o tavă de aur

fruntea îngândurată-a poemului)

cum ard sanctuare !

(almea dansa pentru un faraon imaginar)

învolburând lumina încă posibilă

în caleşti de paradă să înceapă, din nou

sărbătoarea uitării :

materia se va numi tot materie

atâta doar că raţiunile vor fi colb

5

tristeţi profesionale plutesc ca muştele

în apa mirării

spălând

glontele ruginind în armele vechi

un sâmbure de adevăr va cădea

şi-n umbra mea, trecătoare

(cum ar fi dealul cu pietre, spre exemplu)

ceva nesperat să poată veni

(poate sentimentul, îndreptăţit, al datoriei

încremenind

sub faldurile îngălbenite ale victoriei)

greierii să ţipe de fericire

câinii să latre neauzit

când sterp, sărutul tău seamănă

frica

(clipa de meditaţie va deveni

prin ea însăşi

mai marele nostru poem)

ca o lumină în mantii de iederă

rămâne şi poezia –

un fel de învolburare, să mă poţi întreba

dacă

am adunat destule iluzii

încât zările abia cunoscute

să-şi poată depăna somnul abia început

curiozitatea molâie, pitică

vechi retardări înfiripă

într-un cântec plebeu, fredonat teleleu