Ce nu mai ştiţi voi, oare, poeţi,
când mirosiţi crizantema, cu ochii pe ceas
şi vă puneţi pe tavă singurătatea
ca o măciucă retezată
şi trageţi de timp ca de propriile voastre mustăţi
şi ambalaţi sentimente în ţeava de eşapament
ca o puşcă axfixiată
de-acum teama voastră nici gând să se moleşească
cineva vine cu o cinică probitate şi vă declară ritos
„Nu sunteţi decât nişte nenorocite de particule/ şi habar nu aveţi de omniprezenţa
picăturii de sânge
în cafeaua de dimineaţă; nu distingeţi roşul în negru, doar intuiţia vă spune
ca-n vreme ce sorbiţi din ceaşcă poemul e atins de leucemie.
La urma urmei, nu prea multe ştiţi despre propria voastră moarte
pe care o numiţi şi viaţă, nici despre trândava nemurire
cu care vă tot luptaţi
de altfel sunteţi nişte nevolnici neînvinşi
dar niciunul nu recunoaşte!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu